AREFU - Cadrul Natural

Din punct de vedere geomorfologic, teritoriul comunei Arefu are un areal extins, care are în componență o suprafață apreciabilă din partea centrală a Masivului Făgăraș de Sud, un mic segment din Subcarpați, la limita de contact Căpățâneni-Arefu, precum și cea mai mare parte din această depresiune.

Masivul Făgăraș se caracterizează printr-un specific teritorial propriu, fapt care îl conturează ca o subunitate tipică în cadrul Carpaților Meridionali, desemnată de următoarele caractere de peisaj:

• predominația formațiunilor cristaline dure, care se reflectă în masivitate, în altitudini și în conservarea formelor de relief relicte (suprafețe de nivelare, urme glaciare etc.);
• lanțuri continue cu altitudini de peste 2000 m;
• cea mai tipică morfologie glaciară din Carpații României exprimată prin asocieri de circuri și văi glaciare și lacuri de origine glaciară;
• contraste morfologice deosebit de pregnante – suprafețe de nivelare cu extindere maximă alături de văi puternic încrustate – defilee;
• prezența văilor parțial transversale (din bazinul râului Argeș);
• depresiuni intramontane tipice, cu o economie proprie, în care presiunea umană își pune pregnant amprenta;
• etajera bioclimatică, exprimată clar în peisaj, cu diferențieri altimetrice în funcție de expoziția nordică sau sudică;
• influența antropică în peisaj evidentă, cu precădere în valorificarea potențialului hidroenergetic;
• prezența unui fond pastoral extins și cu eficiență economică remarcabilă, ceea ce face ca activitățile tradiționale să cunoască o dezvoltare continuă;
• concurența activităților economice în cadrul culoarelor de vale și a depresiunilor.

Toate aceste aspecte conduc la definirea unor peisaje specifice: cel de altitudine, cu relief glaciar și periglaciar, cu valorificarea turistică și pastorală; cel al mijloacelor de altitudine mijlocie, cu fond silvic apreciabil și de interes cinegetic și cel al depresiunilor și culoarelor de vale, în care se găsesc așezările cu număr mare de locuitori și cu obiective economice mai mult sau mai puțin importante.

Șesul aluvional și lunca râului Argeș

Acesta cuprinde albia minoră și albia majoră, împreună cu lunca râului Argeș. Microrelieful este relativ uniform, cu înclinarea generală pe direcția nord-sud în sensul de curgere a râului Argeș.

Elementele morfologice ale albiei râului Argeș au următoarele valori:

• Albia minoră: lățime 5-8 m, înălțime 0,2-1,2 m, panta este de 14-16%;
• Albia majoră: lățime 40-50 m, înălțime maluri 1,2-3,5 m, panta longitudinală 14%.

În cuprinsul albiei majore a râului Argeș se pot separa mai multe sectoare, a căror caracteristici morfologice diferă:

• Un sector amonte de intrare nordică în cheile Argeșului, ocupat în prezent de o acumulare artificială, format în spatele barajului Vidraru. Acumularea Vidraru, cu o capacitate de 465 mil. mc, se întinde începând din amonte de Cumpăna (zona în care se formează râul Argeș prin confluența râurilor Cumpăna-Cumpănița, Capra și Buda) și până la barajul Vidraru;
• Un sector cu dimensiuni reduse, de cca. 4 km lungime, cuprins între Cheile Argeșului și zona în care râul părăsește teritoriul comunei Arefu. Acest sector se suprapune pe sectorul median-nordic al depresiunii Arefu-Căpățâneni;
• Un sector reprezentând Cheile râului Argeș și în care pereții sunt aproape verticali, sector în care mai curg câțiva afluenți minori ai Argeșului (Valea lui Stan, Valea Călțunului ș.a.)

Pe teritoriul comunei Arefu, lunca râului Argeș apare în special în aval de confluența cu pârâul Arefu, atât pe partea stângă, cât și pe partea dreaptă a acestuia. Lățimea luncii variază de la 30-40 m, până la 80-120 m, iar lungimea este relativ redusă, cu frecvente zone de fragmentare, ajungând până la 400m. Înălțimea luncii este relativ redusă, fiind cuprinsă între 2-3 m, până la estompare.

Dealurile înalte

Dealurile ce se detașează în extremitatea sud-vestică a comunei Arefu, sunt parte constitutivă din Subcarpați (Muscele) dintre Dâmbovița și Olt. Ele reprezintă compartimentul „lipit” de Carpați, cel mai înalt (altitudini frecvente între 900-1600 m) și, din acest motiv, cu cele mai pronunțate dependențe de cadrul montan de care se leagă genetic.

Cea mai mare parte a acestor dealuri corespunde depozitelor monoclinale eocene și pliocene, exprimate în relief printr-un aliniament de abrupturi structurate cum sunt cele care flanchează spre sud depresiunea de contact Arefu-Căpățâneni. Geneza acestei depresiuni este strâns legată de eroziunea selectivă a râului Argeș, la care nu trebuie ignorată existența unor deranjamente tectonice locale, ca mișcări compensatorii față de înălțimea horstului compartimental al Culmii Cozia.

Depresiunea Arefu-Căpățâneni are un areal relativ restrâns, caracteristic depresiunilor subcarpatice interne, cu denivelări de 300-400 m, față de culmile interfluviale înguste și cu versanți puternic înclinați, afectați de procese actuale active. Afluenții mărunți ai Argeșului (Valea Arefu și Valea Berindești), cu caracter subsecvent, au contribuit la lărgirea depresiunii.

Versanții văilor sunt, în cea mai mare parte, cu pante ce depășesc 22%. Pe arii restrânse, în special în apropierea cursurilor de apă principale, pantele oscilează între 12-20%. Sunt fragmentați de o rețea densă de pâraie și izvoare cu caracter permanent. Principalele văi și pâraie sunt: pârâul Arefu, pârâul Tulburea și pârâul Valea lui Stan.

Dealurile care formează cadrul acestei zone depresionare au înălțimi de 900-1600 m, reprezentând spinări în general înguste, cu abrupturi aproape verticale, atacate pe ambele flancuri de eroziunea regresivă a ploilor torențiale, dar și a cursurilor permanente de apă. În acest sens amintim: muntele Căprioare (1510 m), muntele Obârșia (1232,9 m), muntele Albina (1370 m), dealul Priporul (933,7 m) și muntele Măgurele (807 m).

Unitatea Montană a Făgărașului

Unitatea Montană a Făgărașului se înscrie ca structură geometrizată în cadrul arcului carpatic, fiind formată dintr-o creastă de cca. 70 km lungime, desfășurată est-vest, cu flancul nordic scurt și abrupt (spre județele Sibiu și Brașov) și cu cel sudic prelung și străjuit de culmi individualizate. Interfluviul nordic unitar este urmat către sud de masive izolate – Cozia, Frunții și Ghițu, iar în sud este o culme înaltă și greoaie, Iezer.

Din acest arc carpatic, comunei Arefu îi revine un sector cuprins între interfluviul râului Argeș și râul Vâlsan. Masivul Făgăraș cuprinde, în cadrul perimetrului studiat, două sectoare distincte și anume: creasta propriu-zisă, cu urme ale glaciațiunii cuaternare și o mare frecvență a fenomenelor periglaciare, respectiv Frunții și Ghițu, mai coborâte și mai fragmentate.

Din totalul de 70 km al crestei, numai un segment – respectiv cel central-vestic, de cca. 18 km lungime – jalonează limita nordică a comunei Arefu, prin vârful Lespezi – 2375 m, vârful Laița -2397 m, Vânătoarea lui Buteanu – 2507 m, vârful Fântâniii – 2375 m, vârful Arpașul Mare – 2468 m, vârful Podrtagu – 2462 m, vârful Tărâța – 2414 m, vârful Ucea Mare – 2434 m, vârful Moldoveanu – 2544 m.

Din creasta principală se desprind trei culmi prelungi, ce flanchează bazinele râurilor Cumpăna, Capra, Buda și mai apoi al Argeșului, până în dreptul localității Arefu. De la vest la est se detașează astfel culmile:

• muntele Lespezi (cu vârful Lespezi – 2522 m), muntele Florea – muntele Podeanu (1952 m) – muntele Comarnic (1929 m), vârful Clăbucet (1717 m), vârful Stubeaua (1518 m), Gruiu Căpățâneni – Curmătura Runcurelei – vârful Obârșia (1233 m), coborând apoi spre valea Arefului, până în valea pârâului cu același nume. Din această culme se mai desprind două culmi mai reduse ca mărime, ce coboară spre est-sud-est în valea Argeșului. O astfel de culme se desprinde din vârful Clăbucet apoi prin dealul Stoila (1402 m), la cabana Cumpăna, despărțind bazinul Cumpăna de bazinul Cumpănița. Cea de-a doua culme pornește din dealul Gruiului Căpățânei și coboară prin dealul Călugărului (1340 m), până la barajul Vidraru. De menționat că pe promontoriul estic al muntelui Obârșia se află ruinele cetății Radu Negru.
• Vârful Vârtopu (2460 m) – vârful Buda (2431 m) – vârful Râiosu (2448 m) – vârful Mesteacăn (2368 m) – vârful Piscu Negru (2448 m) – muntele Mușeteica (2177 m) – vârful Ciocanul (1920 m) – muntele Mândra – muntele Șteviuța (1306 m), culme ce coboară spre lacul Vidraru, între râurile Capra și Buda, printr-un picior de munte cu înălțime maximă de 1125 m.
• Vârful Moldoveanu (2544 m) – vârful Picuiata (2439 m) – vârful Țuica (1990 m) – vârful Oticul (1803 m) – muntele Scroafa (1621 m) – Poiana Mărăcine – Curmătura Molivișului (1115 m) – vârful Ghițu (1622 m) din care coboară apoi spre sud-est până la Brădetu, în Valea Vâlsanului.

Din curmătura Molivișului se mai desprinde spre sud-vest o culme ce urcă în muntele Toaca (1326 m), coboară apoi în Curmătura Ursului (1015 m), urcă din nou în vârful Albina (1371 m) și coboară spre sud în vârful Măgurele (807 m), la Arefu. Culmile Frunții și Ghițu au o orientare similară cu cea a Făgărașului propriu-zis, fiind dispuse de la est la vest, între râul Topolog și râul Vâlsan. Sunt formate dintr-o serie de masive individualizate, care scad de la est la vest și de la nord la sud.

Versanții nordici către creasta Făgărașului sunt mai abrupți și bine împăduriți, cei sudici sunt prelungi și acoperiți predominant cu păduri de foioase și cu pășuni unde se întâlnesc numeroase sălașe. În acest context, trebuie să arătăm că diferențele altimetrice între Masivul Făgăraș și zonele depresionare, accentuează refluxul etajării vegetației în peisaj.

De semnalat ca o formă de relief caracteristică acestui teritoriu este bazinul intramontan Moliviș (1115 m) cu o suprafață de 12 km pătrați, situat pe cursul superior al pârâului Limpedea, un afluent al râului Argeș, bazin în care s-a format o turbărie de tip heliograf, deosebit de interesantă atât din punct de vedere științific, cât și economic.