Atestat din punct de vedere documentar în limba slavonă, primele mențiuni originale, rămase scrise despre sat, le regăsim sub formele: Hăreșanii (1556), Hareșul și Hareșanii (1558), Hareș (1563), Haref (1567), Harefu (1587-1588) – în timpul lui Mihnea Voievod – și, Hareș (1607, 1610, 1622). Aceasta din urmă este forma ce se regăsește atestată și în documente scrise românește (1654).
„După aceea încep să apară mai des formele Aref și Arif, iar pentru moșneni dubletul hareșani-areșani, întîlnite des în secolul al XVIII-lea și în traducerile documentelor slavone mai vechi. Dispariția lui h se încadrează în sistemul fonetic al limbii noastre”, conform scriitorului Aurelian Sacerdoțeanu.
Actual, conform scrierii fonetice a limbii române, a dispărut litera h, iar satul se găsește pe hartă și în documentele oficiale sub denumirea Arefu.
Istoric vorbind însă, Hașdeu considera că forma Hareș – Haref este cea potrivită. Această denumire reprezintă un nume topic vechi, poate la fel de vechi ca și Argeș, având în vedere că el conține sufixul –eș.
Stabilind poziția istorico-geografică a satului, în baza documentelor ce îl consemnează direct, ne rămâne totuși să facem o prezentare și din punct de vedere al întinderii, al locuitorilor și al evoluției acestui spațiu din Carpații Meridionali. La baza acestora va sta o ocolnică domnească, însă, pe parcurs, vor mai apărea și referiri la alte hrisoave, cărți domnești și alte înscrisuri.
Baza prezentă în ocolnică pornește de la neînțelegerea dintre două cete de moșneni din Arefu, conduse de Gheorghe Vătaf și Iordache Căpitan. La baza acestei neînțelegeri erau drepturile de stăpânire din sat și, mai ales, din munți. Fiecare dintre aceștia susținea că la început au fost 7 moși, respectiv 15 moși, însă, după o cercetare amănunțită după hrisoave, marii boieri au stabilit că trebuie socotiți numai 7 moși, în temeiul unui hrisov din vremea lui Mircea Vodă Ciobanul, datată greșit 1542, în loc de 1558.
Primul document privitor la locuitorii Arefului datează din 8 aprilie 1546 și se adresa celor „ce sunt judeci”. Al doilea document este din același an, din data de 3 octombrie și privește pe Oprea și ceata sa, arătând posesiunea pământului pe funii (aceasta fiind o veche unitate de măsurare a terenului, echivalentul a 557 mp).
Conform documentului, Oprea cu frații și verii săi, Ridiche cu frații și verii săi și funia Roșceștilor din care Radul cu vărul său primar și Popa cu frații și unchiul său au jumătate de funie (din care Radul are al șaselea ogor din jumătate din această jumătate de funie), iar Dragolea cu vărul său primar Stanciul, cu Nan și Radul cu frații lor, pe cealaltă jumătate de funie.
Însă, mai este precizat și Oncești din funia lui Oprea și a lui Ridiche ca „a opta funie din funia lui Oprea și din funia lui Ridiche”. Teoretic ele sunt doar șapte funii, la care se adaugă cea de-a opta, ruptă din două.
În tradiția păstrată, confirmată și de documente, s-a păstrat și numele celor șapte moși, ctitori ai satului: Badea, Becheanu (Radu), Dobrin (Oprea), Dragolea (Drăgulea), Ionicescu, zis și Toinea, Redeche și Roscescu, zis și Zăblaică.
Deși este incert cărui domnitor datorau moșii-ctitori stăpânirea a 16 munți și 10 înțărcători pe o suprafață de 17500 de ha, cert este că acesta este premergător domnitorului Vlad Țepeș, pe seama căruia s-a pus acest dar către moșii arefeni, pentru ca aceștia să fie moșneni – ei și copiii lor și urmașii acestora.
Cu toate acestea, cunoaștem numele munților și a înțărcătorilor după cum urmează:
- cei 16 munți sunt: Buda, Capra, Ciocanul, Clăbucetul, Comarnicile, Jorzea, Lipitoarea, Mircea, Mușăteica, Năneasa, Orzănelele, Paltinul, Piscul Negru, Podul Giurgiului, Râiosul și Robița;
- iar cele 10 înțărcători sunt: Bărbușa, Floca, Glodul Stoichii, Gruiul Căpățânii, Gura Cumpenii, Lunca, Măgureaua, Muntișorul, Paragina și Ștubeaule.
O certitudine este faptul că moșnenii aveau mereu grijă să meargă la domnitor pentru recunoașterea și întărirea dreptului de proprietate asupra moșiei Arefului, ori de câte ori acesta murea sau se schimba.
Recunoașterea se făcea în baza hrisoavelor domnitorilor precedenți. Tocmai de aceea moșnenii arefeni au avut posibilitatea să aibă hrisoave de la aproape toți domnitorii. De altfel, și în procesele de judecată, arefenii se asigurau că obțin hrisoave doveditoare cu hotărârile domnești. Multe dintre acestea s-au pierdut în diverse împrejurări, iar altele au rămase depuse în instanțele de judecată, acolo unde au fost cerute.
Astfel de documente sunt prețioase, putându-se identifica în baza lor diverse momente importante din istorie. Un astfel de document ne arată că, după primirea darului pământesc, cei 7 moși au împărțit între ei munții și înțărcătorile. Spre exemplu, moșul Ionicescu a avut munții Lipitoarea și Piscul Negru și înțărcătorile Gura Cumpenii, Lunca, Paragina și Ștubeaule; iar despre moșul Dragolea se știe că a avut munții Ciocanul și Capra și înțărcătoarea Măgureaua.
Folosința și administrarea venitului munților și înțărcătorilor s-a făcut prin arendarea și chiar vânzarea uzufructului, ținându-se seama de dreptul de proprietate a fiecărui moșnean. Aceasta rezultă din hrisovul dat de Alexandru Ipsilante, în 1775, când a fost judecat fostul arendaș Iordache Căpitanul și pedepsit cu bătaia la scara domnească pentru lăcomie, viclenie, înșelăciune, necinste și silnicie împotriva a numeroși moșneni.
De la luarea în folosință a moșiei Arefului și până în 1805, pe lângă micile neînțelegeri între ei, arefenii au avut neînțelegeri mai mari cu procese și judecăți cu Căpățânenii Cheeni, mânăstirea Vieroșul și cu mitropolia București, pentru nerecunoașterea vechilor hotare, precum și cu mânăstirea Iezerul de peste Olt, antecedentă mânăstirii Vieroșul.
Din tot cuprinsul Arefului, porțiunile numite Șuricaru și Branu au fost cotropite de mânăstirea Vieroșul, iar Motronu de Mitropolia București. Lăsând deoparte aceste neînțelegeri, trebuie totuși consemnat că arefenii au dus o viață bună, înstărită, de oameni liberi, respectați, cu statut de cnezi, vreme de 400 de ani. Însă, începând cu secolul al XVIII-lea, a început cel mai negru capitol din viața tihnită a arefenilor.
În 1805, marele boier Constantin Filipescu, vistiernic al țării și cumnat al domnitorului Caragea, a început cotropirea munților și înțărcătorilor Arefului. Acesta a folosit unele dintre cele mai detestabile mijloace pentru a-și însuși proprietăți necuvenite: viclenie, înșelăciune, împovărarea cu dări, silnicie, tortură și plastografie. Prin acest din urmă mijloc, a reușit să realizeze un număr însemnat de zapise de vânzare, din care moșnenii recunoșteau doar 14 ca fiind bune, obținute de la moșneni lăturași (ce nu mai domiciliau în Aref). Totodată, boier Filipescu a reușit să ia în stăpânire și 79 de livezi în câmpul satului, împreună cu 4 delnițe în siliște.
Toate zapisele obținute de boier Filipescu au fost trecute în Condica cu zapise, aceasta urmând a fi înaintată către domnitor spre pecetluire cu pecetea domnească. Cum pentru îndeplinirea acestei formalități era nevoie și de moșneni, boierul Filipescu știa prea bine că așa zișii moșneni vânzători nu vor fi de acord cu deposedarea prin fraudă a bunului lor de drept, strămoșesc. Așadar, boierul a pus la cale o nouă înșelăciune prin care să-i îndepărteze de la legalizarea condicii pe arefeni. Acesta află că hrisovul de danie al munților și înțărcătorilor se află la un anume bătrân moșnean pe nume Mierluși. Boierul îl cheamă pe acesta împreună cu hrisovul la Corbeni și îi înșiruie acestuia o poveste cum că ar avea nevoie de hrisov doar o săptămână pentru a identifica părțile cumpărate. Punând mâna pe hrisov, boierul Filipescu merge la isprăvnicături și la Domnie, spunând că înșiși moșnenii l-au dat de bună voie, că lor nu le mai este de trebuință, întrucât și-au vândut drepturile lor, așa că prezența lor este de prisos pentru pecetluirea înscrisurilor.
La începutul anului 1813, boier Filipescu stabilește hotarul pe marginea nordică a satului, astfel că strașina caselor celor mai nordice, inclusiv a lui Tudose Onea, pica pe linia de hotar. Acest fapt i-a alertat pe moșneni, depunând reclamații către toate autoritățile, până la domnie.
Boierul Filipescu, simțindu-și condica legalizată în primejdie, îl convinge pe cumnatul său, domnitorul Caragea, să stabilească doi hotarnici care să stabilească stăpânirea și inginerește, prin întocmirea unei cărți de hotărnicie.
Hotarnici au fost aleși Iane Brătianu și Nicolae Rătescu, care au venit la fața locului în aprilie 1814. Brătianu a stabilit linia de hotar pe culmea Obârșii, Bărbușii, Măgurelii și Pietricelii, până în vârful Muntișorului Mare, dar Rătescu n-a fost de acord, considerând că linia de hotar trebuie să rămână cea fixată de boier Filipescu.
În urma unor discuții, s-a ajuns la un compromis, stabilindu-se ca hotar o linie mediană ce trecea prin următoarele puncte: Vârful Greierului, Capul Poienii Gobejarilor, piscul de lângă fântâna care fierbe, Fagul din smeuretul moșnenilor, Șipotul Măgurelii, La Doi Fagi, Coasta Stoenesei, Vârful din Plaiul Obârșii și Movila de Lăcșor. Nemulțumiți de stabilirea acestei linii de hotar, arefenii n-au respectat-o niciodată.
Însă abuzuirile asupra lor nu se opresc aici. În hotărnicia întocmită la 4 mai 1814, Iane Brătianu și Nicolae Rătescu, pentru a fi în grațiile lui Constantin Filipescu și a lui Vodă Caragea, au falsificat adevărata situație, spunând că moșnenii i-au recunoscut drept hotarnici, iar unii dintre aceștia și-au cedat drepturile lui Filipescu, chiar sub ochii lor, boierul rămânând de acum înainte unicul deținător al munților și înțărcătorilor.
La moartea boierului Filipescu, moștenitor devine fiul acestuia, Iordache Filipescu, mare boier și vornic, care a ținut și loc de domn. Acesta a fost și mai îndârjit decât tatăl său în stăpânirea moșiei cotropite.
Moșnenii n-au renunțat și l-au dat în judecată și înaintea Divanului și a Înaltului Divan, chiar când acesta era locțiitor de domn, 1834-1835. Fără să se judece fondul, acțiunile moșnenilor au fost respinse, însă Înaltul Divan le-a recunoscut dreptul de a lua un boier alegător care să cerceteze toate zapisele și să aleagă părțile nevândute și să constate și venitul luat de oamenii lui Filipescu pentru părțile nevândute.
Aceasta se putea pune în aplicare doar dacă Iordache Filipescu ar fi prezentat zapisele în original, ceea ce el a refuzat categoric, prigonindu-i și mai tare pe moșneni prin arestări și întemnițarea unora dintre conducătorii lor. Gheorghe Cârstea Isprăvnicelul a murit în închisoare din cauza chinurilor la care a fost supus.
La moartea lui Iordache Filipescu, Banul Gheorghe Filipescu, fiu al acestuia, devine moștenitor. Mai înțelegător decât înaintașii săi, acesta cere Departamentului Dreptății, în 1845, numirea unui inginer hotarnic, care să facă alegerea, să ridice moșia Arefului în plan și să întocmească cartea de hotărnicie. N.G. Chirculescu a fost numit inginer hotarnic, recunoscut și de moșneni.
Lucrările au început în 1846, dar au fost suspendate din cauza evenimentelor interne și externe, premergătoare evenimentelor din 1848. În același an, 1846, Banul Filipescu moare și asupra casei sale se constituie epitropie. Lucrările se reiau și se finalizează în 1855. Inginerul Chirculescu a reeditat și întărit hotărnicia din 1814, afirmând că s-au făcut movile în toate cele 8 puncte de hotar.
În timpul vieții sale, Banul Filipescu, în urma unor împrejurări, ipotechează moșia Aref în schimbul unei sume de bani de la bancherul Nicolae Alexandrescu din București.
Cum după moartea lui Filipescu, epitropia nu se îngrijește să achite datoria la termen, Ion D. Alexandrescu, fiul bancherului, acum decedat, se vede nevoit să scoată Areful la licitație publică. După mai multe amânări, la 2 august 1861, moșia a fost adjudecată de Mihail Hagiu Ștefan în schimbul sumei de 12701 galbeni. Acesta devine proprietarul moșiei, însă nu și în fapt, deoarece moșnenii se considerau codevălmaşi cu acesta.
Faptul îl nemulțumea deoarece îl expunea la numeroase procese pentru tulburare de posesie, pe care de fapt nici n-o avea, întrucât nu exista o linie definitivă de hotar, recunoscută și de moșneni pentru înțărcătorile Bărbușa, Măgureaua și Floca.
În 1863, Mihail Hagiu Ștefan încearcă obținerea unui supliment de hotărnicie prin mijloace necinstite, dar nu reușește, lăsând astfel, la moartea sa, drept moștenire fiului său Gh. Ștefănescu, zis și Iorgu, o moștenire precară.
În 1879, Gh. Ștefănescu, pentru a înlătura procesele pentru tulburare de posesie, intentează un proces de revendicare a obștii moșnenilor arefeni, la Tribunalul Argeș, transferat apoi la Tribunalul Ilfov și încheiat prin actul de pace din 21 aprilie 1882.
În urma acestuia s-a stabilit gârla Valea Rea ca hotar între proprietatea cedată moșnenilor și cea a lui Gh. Ștefănescu. Moșnenii s-au ales cu 7 înțărcători și pădurea aferentă, pe o suprafață de aproximativ 4248 ha, astfel: teren cu pădure – 3520 ha, poieni și pășune alpină – 212 ha și teren stâncos și lipsit de vegetație – 516 ha.
Proprietatea deținută de Gh. Ștefănescu însuma 13500 ha și consta în 16 munți și înțărcătorile Gura Cumpenii, Ștubeaule și Gura Stoichii, împreună cu pădurea aferentă care a fost vândută către E. Lessel, în 1903.
În 1903, moșnenii intentează un proces de revendicare, întrucât ei n-au semnat procura pentru facerea actului de pace, pe care nu-l considerau opozabil pentru ei, deci nici valabil. În 1904 și Gh. Ștefănescu face o cerere reconvențională la Tribunalul Argeș, pentru a i se restitui terenul cedat și venitul din pășunile înțărcătorilor, însumând 50000 de lei.
Ambele acțiuni sunt respinse și de Tribunal și de Curtea de Apel, dar și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a judecat recursurile în 1908. Prin aceasta, se încheie lungul șir al proceselor, rămânând valabil actul de pace din 1882, conform căruia moșnenii aveau în proprietate tot ce era la sud de Valea Rea, mai puțin înțărcătoarea Glodul Stoichii, cele 79 de livezi numite Livezi boierești și cele 4 delnițe, astfel statornicindu-se proprietatea lui Ștefănescu la nord de Valea Rea.
În 1913, Gh. Ștefănescu își vinde întreaga proprietate statului, moșnenii continuându-și stăpânirea în indiviziune asupra islazului comasat cu proprietatea cedată prin actul de pace. Prin cheltuieli și stăruințe, obștea și-a măsurat și ridicat în plan proprietatea indiviză și a amenajat pădurea, planificând ca acestea să fie exploatate de către moșnenii asociați acum în Cooperativa Aref sau Cooperativa Moșnennilor Arefeni, înființată în 1947.
Acest plan nu s-a mai realizat pentru că, în 1948, toată pădurea intră în patrimoniul statului, ca bun al poporului, conform cu art. 6 din Constituția de la 1948. Prin obligația din 1955, locuitorii satului trebuie să plătească taxe de ierbărit și pentru vitele duse la pășune în înțărcători și islaz, întreaga proprietate a foștilor moșneni intrând acum în patrimoniul statului.
Documentat însă, nu doar acestea sunt singurele relatări despre neînțelegeri și judecăți în privința posesiunii pământului de către arefeni. Neînțelegeri au avut și cu satele vecine Poenari, Căpățâneni și Cheeni.
La 8 aprilie 1546, se atestă primul document prin care se stabilesc hotarele arefenilor, arătând că împresurarea moșiei moșnenilor era mai veche, din vremea lui Stroe Spătar și a doamnei Băsărăboae, iar Laiotă Basarab le-a dat carte.
La scurt timp, în 3 octombrie 1546, la plângerea cheienilor și căpățânenilor, cum că arefenii ar fi încălcat hotarul, domnitorul, cercetând în urma lui Drăghici Vornic și Secară Sluger, oferă dreptate de partea arefenilor.
La 4 mai 1556, Pătrașcu Voievod reconsidera ocina arefenilor, întrucât satele Căpățâneni, Cheieni și Poienari sunt vechi ocine ale unor mari boieri. De aceea, se face cercetare cu Mihnea Pârcălab și 24 de boieri care constată infracțiunea arefenilor de încălcare a hotarelor, aceștia fiind pedepsiți prin luarea a 125 de vaci.
În același timp, domnitorul fixează hotarele acestor sate „de la Fântâna Bărbușei, pe Valea Hotarului în jos, până la gura văii în Solovanul cu Fiarele și, de aici în sus, pe Harehu, până la Solovanul cu Fiarele și, de aici în sus, până la Bisorătu, în sus, până la gura Cârpei și de la Cârpa, în sus, până la Fântâna Balcăi, și de la Fântâna Balcăi, pe culme, până la Fântâna Bărbușii”, toate acestea luând în considerare și cartea lăsată de Radu Voievod Paisie.
Neînțelegerile cu căpățânenii și cheenii au continuat, astfel că, în 1558, la 11 februarie, Mircea Voievod reconfirmă vechile hotare ale arefenilor, din 1546.
În 24 septembrie 1563, au loc mai multe vânzări în Aref, la locurile numite Mirăori, Grădini (Perivole), Grui, Boșăneasa, Poenița, Coasta lui Oancea, Hareș, Hăreșel, Băjenie, Secături, Piscul și Runcoșel, fără însă a fi conturate. La 20 decembrie 1567, au loc alte vânzări la Mlacele lui Oană, Zmiurat, Supt Belituri și la Mistreu.
Cea mai largă hotărnicie este de la 27 iunie 1606, a lui Radu Șerban voievod, care arată că moșia moșnenilor arefeni se întinde pornind de la hotarul cheienilor și căpățânenilor, pe de o parte și a cârstineștilor și Sălătrucului pe de altă parte, în sus, prin munți, până la hotarul Făgărașului, între Izvorul Paltinului și Podul Giurgiuvului.
Vreme de 100 de ani, pacea domnește pe plaiul Arefului, însă diferențele sociale și intruziunea străină în obște nu au putut fi evitate. Astfel, la 26 aprilie 1705, certurile privind hotarul cu corbenii, cheienii, căpățânenii și poienarii se reiau, de această dată fiind părtașă și mânăstirea Iezer, de o parte și boierii Bucșenești, de altă parte.
La porunca lui Constantin Brâncoveanu, șase boieri stabiliți ca hotarnici trebuiau să aleagă hotarele satelor mânăstirii Iezerul, stricate de arefeni. Cu participarea celor din urmă, se stabilește hotarul de est pe semnele cunoscute.
Alegerea hotarului muntelui Jorzea de către jupâneasa Marica, nora logofătului Grigore Albescu, s-a dovedit dificilă, întrucât acesta a fost luat în chip silnic de la martalogii (slujitori domnești însărcinați cu paza granițelor) din Aref de către Albescu, în vremea lui Duca Vodă (1674-1678). În cele din urmă, le fusese redat arefenilor, pentru a fi revendicat din nou, fără izbândă.
Cu acest prilej, în 15 iulie 1704, se arată că arefenii au fost plăieși sau grăniceri (martalogi). Pentru a nu se afla în aceeași situație ca arefenii, satele vecine mărturisesc pentru aceștia.
Ceva mai târziu, în 1742, la 6 septembrie, printr-o hotărnicie, se stabilește hotărnicia privind neînțelegerile între Aref și mânăstirea Vieroș. Astfel, apa Budei este fixată drept hotar, spre răsărit fiind munții mânăstirii Vieroș și ai boierilor Bucșenești, adică pe Piscul Mircii, în sus, spre muntele Moldoveanu.
Arefenii protestează din nou, iar la 26 iunie 1745, se consemnează o nouă cercetare. Hotrărnicia din 1 august a aceluiași an restabilește hotarele fixate de hrisovul lui Radu Șerban din 1606, cu precizarea că Piscul Mircii aparține arefenilor.
Astfel, putem deduce din documente că munții Arefului se întindeau între cumpăna apelor Topolog și Argeș, înspre apus și râul Argeș de la izvoare până la Poenari, înspre răsărit, iar din depresiunea Arefului, la sud, până la hotarul țării Făgărașului, la nord.
Arefu – destinație turistică de excepție, în județul Argeș
