Satul Arefu este cea mai veche, mai muntoasă și mai nordică așezare de pe Valea Argeșului.
Pe partea dreaptă a râului Argeș, văzut dinspre sud, aflat la 28 de km distanță de curtea de Argeș, se află Arefu. Sub formă de amfiteatru, îndreptat înspre sud, Arefu are o lungime de 5 km și jumătate pe direcția est-vest și o lățime de aproximativ 2 km pe direcția nord-sud. Satul în întregime acoperă o suprafață de 1100 ha.
La marginea sa sudică găsim albia Văii Arefului la o altitudine de 660 m, iar în latura nordică, poalele dealurilor muntoase: Obârșia, Căprișoara, Bărbușa, Măgureaua și Pietriceaua, la o altitudine de peste 800 m.
Satul e împrejmuit de dealuri: spre est, e dealul Șuricarul; spre sud-est e dealul Caloenelor continuat cu muchia Feții și muchia Măgurelelor; la sud, se află dealul Tămașui; spre apus e dealul Plăișorul, continuat, spre nord, cu dealul Gheorghioiului, Motronului, Curmăturii și Greierului; spre nord, sunt dealurile muntoase: Floca, Pietriceaua, Măgureaua, Bărbușa, Căprișoara și Obârșia.
Cotele dominante sunt: Vârful Măgurelii, Vârful Priporului, Vârful Braniștei, Vârful Scorburii și Vârful Măgurelelor. Direcția descrescândă a dealurilor este: nord – sud și vest – est.
Ca înfățișare generală, satul și câmpul dimprejurul său se prezintă ca un relief muntos și accidentat.
Solul pământului este în cea mai mare parte argilos și în mai mică parte, nisipos-argilos, iar subsolul este potmol. In timpurile secetoase, solul crapă în profunzime și în diferite direcții. Apa ploilor, care urmează după secete, pătrunde prin aceste crăpături, udă potmolul și-l face alunecos, înlesnind și producând numeroase deplasări, mai ales pe versanții pâraielor.
Privit în ansamblu, satul seamănă cu albie, cu fața înclinată spre sud și cu lungimea pe direcția vest-est.
La sud e Valea Arefului, iar la nord ramificațiile dealurilor muntoase: Obârșia, Căprișoara, Bărbușa, Măgureaua, Floca și Greierul, cu ramificația sa, Dealul Pogoranul; la vest dealurile Priporul și Gruiul, iar est Dealul Șuricarul. Mai la sud de liziera satului se înalță dealul numit Tămașul, care rivalizează cu Măgureaua.
Din punct de vedere al reliefului satul Arefu pare o depresiune înconjurată de dealuri, a căror înălțime variază între 850-1050 m.
Cursul cel mai însemnat de apă din satul Arefu este valea care îi poartă numele: Valea Arefului. Această vale este formată din confluența a două văi mai mici: Valea Herișeului, numită și Valea Boșenesei și Valea Poeniții, numită și Valea Toinii, numită astfel după porecla moșului Ionicescu, căruia i se zicea și Toinea, ce-și avea locuința nu departe de această vale. Totodată Valea Herișelului este formată din unirea a șapte pâraie: Pârâul Șipotul, Pârâul Armățâlului, numit și Pârâul Braniștei, Pârâul Mălușelului, Pârâul Boșenesei, Pârâul Măgurelelor unit cu Pârâul Pușcașului, Pârâul Bălașii și Pârâul Runcului.
Valea Hareșului cu afluenții ei udă partea de sud-vest a câmpului. La fel, Valea Poeniții e formată din mai multe cursuri mici de apă: Valea Cuptorului sau Cuptorușului, Valea Maniței, Pârâul Pogoranului și Pârâul Curmăturii. Valea Poeniții udă partea de nord-vest a câmpului. Ambele văi se întâlnesc la o distanță de 25-30 m, în dreptul fostei primării, și se unesc în Valea Arefului, ce curge spre est, la marginea sudică a satului, vărsându-se în Râul Argeș în satul Căpățâneni.
De la formare și până la vărsarea în râul Argeș, Valea Arefului primește mai mulți afluenți pe ambele părți: de la nord, pe partea stângă: Pârâul Vâlcel, Pârâul Surpat, Pârâul Mailat, Pârâul Pârloagele, Pârâul Nebunului, Pârâul Belciugatelor, Pârâiașul Fântânii și Pârâul Vârtoapelor, care formează hotarul între Arefu și Căpățânenii Pământeni, spre est. De la sud, pe partea dreaptă: Pârâul Lăcătușului, Pârâul Caloenelor și Pârâul Colnicelor, care continuă hotarul între Arefu și Căpățânenii Pământeni, spre est.
Toții afluenții din partea stângă a Văii Arefului, traversează, în cursul lor, șoseaua învecinată, spre Căpățâneni, ca de altfel și Valea Poeniței și afluenții săi din stânga Văii Herișelului, fiind astfel necesare multe poduri și podiști, în afara celor aflate în interiorul satului.
În timpurile secetoase, aproape toate aceste cursuri de apă seacă, iar în timpul ploios, cu desăvârșire când cad ploi torențiale, acestea devin torenți năprasnici, producând surpări malurilor lor. Ape stătătoare, precum lacuri permanente, nu există nici în interiorul satului, nici în cuprinsul câmpului. Se știe că în trecut au existat câteva lacuri dar acestea au dispărut.
Altitudinea, clima rece, înclinația terenului și felul solului, toate acestea fac din pământul Arefului unul puțin roditor pentru cultura cerealelor.
Clima în satul de munte Arefu este una mai degrabă aspră decât temperată. Aici, iernile sunt foarte geroase, prelungindu-se, în detrimentul toamnei și al primăverii. De cele mai multe ori, iarna începe în octombrie și se sfârșește în mai. În trecut, au existat ani în care, în lunile iunie și septembrie, Arefu a suferit de pe ura brumei și a înghețului. Astfel de fenomene atmosferice dăunătoare i-au făcut pe locuitorii acestui sat de munte să afirme că: „în Aref, sunt două ierni și o vară”. Chiar dacă o astfel de afirmație era spusă de străbunii arefeni, ea rămâne până astăzi valabilă pe aceste plaiuri muntoase.
Grindină, vijeli, ploi torențiale, vânturi și viscole puternice, ori dimpotrivă, chiar secetă – toate aceste urgii ale naturii s-au abătut asupra Arefului de-a lungul anilor, ducând la distrugerea completă ori la reducerea producției solului.
În grădinile arefenilor găsim puțin porumb, chiar și în cei mai mănoși ani. Cultivarea altor cereale precum grâu, orz, ovăz sau secară nu se practică. În trecutul îndepărtat, în zona de est a satului se cultiva un soi de mei roșu, numit mohor, de aceea partea de răsărit a satului poartă numele, până în ziua de azi, de Mohor.
Acolo unde terenul este mai nisipos și mai ușor, se cultivă cartofi. În grădinile gospodarilor arefeni ce dispun de întinderi mai mari, se cultivă pomi fructiferi precum pruni și meri, în majoritate, ca de altfel și peri, nuci, cireși, zarzări – într-o cantitate mai mică.
În unii ani, din cauza ninsorilor și a lapovițelor, urmate de brume și înghețuri, pomii au rămas fără rod.
Demult, în lipsa bumbacului, fiecare gospodărie avea câte un spațiu în holdă cultivat cu cânepă și in, din ale căror fibre se făcea o pânză trainică pentru cele de trebuință în gopodărie. Importul bumbacului a dus la dispariția aproape completă a cultivării cânepii și a inului – o grea lovitură pentru industria casnică.
Însă producțiua cea mai însemnată a solului Arefului o reprezintă iarba câmpului. Aceasta servește în timpul primăverii și a toamnei pentru pășunarea vitelor, iar iarba rezultată în urma trimiterii vitelor la pășunea alpină, servește ca nutreț al acestora pe timpul iernii.
Creșterea constantă a numărului populației duce ineviutabil la micșorarea suprafețelor pășunabile și de fânețe, în strânsă corelație cu reducerea numărului de vite, pe măsura cantității de nutreț.
Despre resursele subsolului se poate doar specula că în zonă ar fi resurse de pirită, cărbuni pietrificați sau alte materii producătoare de căldură și apă sărată.
Arefu – destinație turistică de excepție, în județul Argeș
