AREFU - Tradiții

Încă din cele mai vechi timpuri, chiar de la întemeierea sa, în acest vechi sătuc de munte s-a practic datina colindatului. În noaptea Crăciunului, satul, împărțit pe sectoare, era cutreierat de cete formate din mai mulți băieți, care la fiecare casă locuită se împărțeau în grupuri la 2-3 ferestre și cântau în cor, alternativ, colinde precum: Domnului Domn, Sus la slava cerului, Sus la vârșa munților, Vinul, grâul și sf. mirul, Cincea-n curți la mari boieri, Zurorile (Zorile dimineții) și altele. Pentru aceste colinde, colindătorii primeau daruri bănești de la gazdele caselor colindate.

În zorii zilei de Crăciun, echipe de copii, elevi ai școlii, îmbrăcați în alb, cu coifuri de carton colorat pe cap, se prezentau la casele oamenilor și cântau în cor cântecele de stea. Pentru a-i răsplăti pe copii, gospodarii le ofereau diverse daruri.

O datină veche este și cea a umblatului cu plugușorul. În seara ajunului anului nou, cete de copii trăgând un plugușor confecționat de ei și înarmați cu bice, se prezentau în bătăturile arefenilor și, într-un ritm specific, alternat de trosnete de bici, zgâriau câte o brazdă cu plugușorul tras de ei, urând rod îmbelșugat în noul an.

La fel de veche ca și satul este datina ce se petrece în ajunul Bobotezei. Demult, pentru umblatul cu Botezul, satul era împărțit pe sectoare, în funcție de numărul de preoți ce slujeau, astfel încât sectorul ce revenea fiecărui preot să poată fi parcurs în ziua de ajun a Bobotezei. După 1902, în Arefu rămâne o singură biserică și un singur preot, astfel că era nevoie de cel puțin trei zile pentru umblatul cu botezul în tot satul.

După spusele bătrânilor, în trecut, preotul de sector, însoțit de un cântăreț și un grup de copii, pleca în dimineața zilei de 5 ianuarie spre gospodării, unde boteza atât locuința, cât și sălașul animalelor și grădina. Drept plată, aceștia primeau o lipie, o bucată de carne, un fuior bun din in sau cânepă și un dar bănesc. Făcând însă abstracție de plată, preotul își îndeplinește îndatoririle sale cu conștiinciozitate, nu doar din punct de vedere religios și moral, dar și din punct de vedere sanitar, deoarece botezarea unei locuințe constituie un îndemn pentru fiecare gospodină să facă o curățenie temeinică în tot cuprinsul gospodăriei.

Ultima, dar nu cea din urmă tradiție legată de sărbătorile de iarnă, este cea a Iordănitorilor. Întocmai ca și colindătorii, în noaptea de 6 spre 7 ianuarie, grupuri de tineri cutreierau satul, mergând din casă în casă și întrebând gazdele dacă vor să fie iordănite. Cei ce erau de acord, erau ridicați de trei ori în aer de către grup. Chiar și când niciun membru al casei nu se iordănea, iordănitorii primeau totuși un dar bănesc.

Iordănirea continua și a doua zi, în ziua de Sf. Ioan. După terminarea slujbei religioase, participanții erau așteptați de grupurile de iordănitori la ușa bisericii, fiind ridicați de trei ori în aer, în timp ce grupul rostea: Huihup!

În vremurile de demult, se obișnuia ca unul sau doi băieți cu numele de botez Ion să fie scăldați în apă, îmbrăcați, oricât de frig ar fi fost afară. După împlinirea acestei datini, cei scăldați, înconjurați de multă lume, mergeau la cârciumă, unde petreceau cu vin din belșug.

Ca în multe alte părți ale țării, pe lângă cele în jur de 80 de sărbători bisericești anuale, exista și un număr mare de așa-numite sărbători băbești.

Conform credinței populare, dacă sărbătorile băbești sunt ținute cu sfințenie, persoana ce le practică poate scăpa de boli, nenorociri și pagube. Aceste sărbători erau considerate păgâne, unele dintre ele supraviețuind chiar dinaintea creștinismului, din vremuri în care era comună credința în zei protectori împotriva relelor de tot felul.

Bătrânii satului au transmis mai departe ideea, preluată de la înaintașii lor, că serile erau rezervate șezătorilor – obiceiuri ce adunau localnicii la un loc, în locuința unuia dintre ei. În colectivitate, practicau diverse îndeletniciri: se scărmăna lâna pentru tors, cânepa și inul, se curățau porumbul și semințele de dovleac pentru ulei și altele. La aceste adunări, tinerii cântau în cor, iar cei mai vârstnici cântau la fluier, caval, cimpoi sau, in mod specific Arefului, la frunză.

În zilele de Crăciun și de Paște, ca de altfel și cu alte ocazii deosebite, locuitorii satului se adunau, după prânz, la cârciuma din sat, unde tinerii jucau hore după cântecul lăutarilor.

De Sf. Ioan, tinerii și tinerele satului se strângeau la hanul din sat și petreceau în jurul unei mese comune. Adeseori, la aceste întruniri se făceau înțelegeri pentru viitoare căsătorii. De altfel și nunțile erau prilejuri de petrecere, cântece și dansuri.

Hora a reprezentat dintotdeauna o manifestare de voie bună și veselie, prin care oamenii încheiau petreceri precum logodne, nunți, cumetrii, aniversări, clăci sau alte evenimente însemnate ale vieții.

Demult, când locuitorii încă stăpâneau cei 16 munții și 10 înțărcători, starea generală de mulțumire a acestora îi îmbia la petrecere și joc. Totodată, anii roditori erau și ei favorizanți unor asemenea petreceri.

Jocurile cele mai obișnuite din trecutul Arefului erau: Brâul bătrânesc, Brâulețul (Brâușorul), Băzăceasca, Ghimpele, Hora simplă (dreaptă), Hora mare în două părți, Hora de doi, Rozasca, Sârba, Tărășelul, Chindia. Cu timpul însă, unele dintre acestea au fost date uitării sau rărite, fiind înlocuite de dansuri ca Perinița.

În cele din urmă, vechiul a fost uitat, iar în Aref și-au făcut loc jocuri precum Banul Mărăcine, Brâul Mare, Brâulețul pe 3 și pe 6, Ciuleandra, Hora nunții, Mândrulița, Negustorașul, Pingeaua, Sârba, Șuiu sau Ungureasca.

Folclorul reprezintă o expresie a creației populare, în care se oglindește viața reală, trecută și prezentă, cu toate manifestările ei și cu dorințele și năzuințele pentru un viitor mai bun și mai frumos.

Prin folclor, poporul și-a manifestat bucuria, durerea, veselia, întristarea, mulțumirea, mâhnirea, resemnarea, răbdarea, dar și revolta contra nedreptății, asupririi, împilării și exploatării.