Arefu, această poartă spre Ardeal este și astăzi în continuă dezvoltare.
În vremurile în care comuna Arefu se afla la începutul dezvoltării, căminul cultural, prin înființarea sa în anul 1942, devine un far de lumină în drumul spre cunoaștere, progres și avans în mai multe ramuri ale vieții satului de la poalele munților Făgăraș.
Prin eforturile și dedicarea profesorului Cezar Bădescu (1937-2020) a luat ființă muzeul „Casa Rozeanu”, la 13 august 2016, cu ocazia sărbătoriri a patru sute șaptezeci de ani de la atestarea documentară a satului Arefu.
În cadrul muzeului se strânge o viață, întinsă pe decade, dar care reprezintă trecutul atât de valoros al acestui sat aflat în luminiș.
Situat la poalele dealului ce duce spre biserica din sat, muzeul „Casa Rozeanu” rămâne un important monument al trecutului din care trebuie să învățăm. Acest trecut, deși atât de dificil de suportat pentru oamenii vremii, din cauza lipsurilor și grijilor multiple ale cotidianului, totuși devine dureros de frumos și capătă o deosebită greutate prin dedicarea, munca și migala investite în toate acele obiecte strânse cu multă trudă de neobositul profesor Cezar Bădescu, acum trecut la cele sfinte.
Minunatul muzeu cuprinde în cele câteva odăi ale sale toate cele de trebuință unei case de țăran din vremuri de mult uitate. Însă nu acest fapt ridică muzeul printre punctele de pe hartă obligatoriu de vizitat, ci încărcătura locului, unde simți în fiecare colț că răsare o poveste, iar pe vechile țesături afișate cu multă grijă, simți istoricul locului și iubirea depusă de țărăncile talentate ce au cusut, țesut și croit acele pânze rămase acum să încânte ochiul privitorului.
A vizita un muzeu este mereu echivalentul unei incursiuni în trecut.
Casa Rozeanu oferă și ea același lucru prin multitudinea de obiecte vechi pe care le are atent expuse. Aici regăsim inclusiv o poveste despre trecutul țăranului muntean care își lucra lemnul.
Strungul, construit tot din lemn, căruia i se atașau piesele din fier necesare meșteșugului, făcea posibilă manevrarea sa printr-o pedală ce acționa o curea din piele. Astfel putea fi șlefuit, manevrat și finisat obiectul dorit.
Tocila reprezenta mașina cu care se ascuțeau diferitele unelte pentru tăiat. Având în componență o piatră abrazivă rotundă, aceasta ce era acționată cu ajutorul unui mâner.
De mare preț și aflate la loc de cinste, regăsim țesăturile țărănești specifice zonei.
Apreciate și utilizate în diverse scopuri, acestea se vor regăsi ca obiect de podoabă pentru casă: îmbrăcând pereții, învelind cu atenție patul, înveselind o firidă, înnobilând un geam ori acoperind o veche masă.
În zonele Munteniei și Olteniei se regăsesc cel mai adesea carpete, ștergare, ori țesături mai fine ce împodobesc pereții. Însă acestea nu sunt doar simple pânze ori covoare dintre cele ce se aștern la picioare, ci ele spun o poveste a unui ținut întreg și a locului aparte unde iau luat naștere.
Cel mai des întâlnite motive în Arefu sunt florale ori geometrice. Crucea se află și ea la loc de cinste, cusută cu atenție pe pânze ce împodobesc pereții. Iar la o atentă privire, observăm pe unul dintre pereții muzeului un ștergar alb cu motive florale albastre și roșii. Aceeași floare cusută repetat trimite cu gândul la floarea de colț, floare-simbol al comunei, arborată și pe stema acesteia.
Culorile întâlnite pregnant pe țesături și îmbrăcămintea din acest sat de la poalele munților sunt culori vii precum verde sau roșu, uneori albastru, argintiu și auriu, dar și non culorile alb și negru, utilizate cel mai adesea drept fundal.
De o însemnătate deosebită pentru tradiția arefeană rămâne portul.
În trecutul îndepărtat, acesta era asemănător cu cel al strămoșilor daci. Materialele utilizate erau produse în localitate: inul, cânepa, lâna și pielea animalelor. Cânepa și inul erau utilizate pentru pânza din care se confecționau cămășile și izmenele bărbaților, iile și peșchirele femeilor, șervete, ștergare și alte articole pentru gospodărie.
Din lâna oilor se făcea dimia din care arefenii confecționau ciorapi, cioareci, tureci, obiele, zeighi, iar mai târziu, flanele, veste, glugi, desagi etc. O altă întrebuințare a lânii oilor era pentru confecționarea fotelor femeilor.
Din pieile animalelor se creau opincile, cu argăseală făcută din coajă de arin. Cizme sau ghete purtau doar cei cu dare de mână și numai în zilele de sărbătoare.
Portul bărbătesc consta în cămașa trasă peste cioareci sau izmene, încinsă la brâu cu un chimir lat din piele ori cu un brâu roșu sau albastru de lână, înflorat, strâns cu o curea de piele ori bete înflorate. Peste cămașă își făcea loc pieptarul ori vesta, peste care, iarna, se adăuga zeghea lungă de dimie neagră sau, cum era cazul celor înstăriți, cojocul lung. În picioare bărbații purtau opinci fasonate divers, diferite de cele ale femeilor. Vara purtau obiele din pânză, iar iarna, din dimie groasă.
Femeile, în schimb, purtau ii lungi, cu fote până la brâu, prinse cu bete înflorate. Iernile, acestea adăugau pieptare și zeghi lungi, pe când cele cu o stare mai bună aveau scurteici. Starea și vârsta unei femei determina ce și dacă purta ceva pe cap. Astfel, cele în vârstă purtau peșchire de in și mai târziu de bumbac, tinerele și cele cu stare bună aveau pe cap marame de borangic, purtate cu deosebire în zilele de sărbătoare, pe când fetele tinere umblau descoperite ori acoperite de tismele mari și înflorate. Iarna, femeile purtau călțuni și turetci din dimie albă, înlocuiți mai apoi de ciorapii din lână, lucrați în casă. Încălțămintea obișnuită era constituită tot din opinci.
Astfel de porturi, atât de mândru purtate în trecut, au fost ușor, ușor date uitării și s-a făcut loc în sânul satului mecanizării și hainelor noi. Din când în când, la sărbători și evenimente speciale, sătenii îmbracă din nou portul mândru strămoșesc și parcă ulițele Arefului prind iar viață, prin coloritul specific.
Fiecare colț al muzeului „Casa Rozeanu” înfățișează un tablou viu al vieții din orice casă de demult a Arefului, specifică zonei Munteniei.
Obiecte casnice sculptate în lemn, ceramica folosită zilnic, lăzi de zestre și de grâne, pături, covoare, țesături pentru uzul casnic și pentru înfrumusețarea casei, dar și obiecte folosite de copii în școală.
Ca să cuprinzi întreaga esență a muzeului, acesta trebuie vizitat și fiecare colțișor cercetat cu atenție. Însă cea mai prețioasă piesă a muzeului este chiar casa refăcută în 2016 cu metode tradiționale și readusă la viață ca în zilele construiri ei.
Arefu – destinație turistică de excepție, în județul Argeș
